Vineri, eu și Victor am decis să mergem în excursie la Orheiul Vechi. Și cum noi iubim aventurile, am făcut ca de obicei: am luat ghiozdanul cu ceva merinde și am pornit la drum. Mai întîi am oprit în satul Trebujeni pentru a discuta cu domnul primar un subiect care ne-ar interesa reciproc. După ce terminasem discuția, am luat-o pe scurtătură (pe o punte) spre Butuceni. Am vizitat peșterile, am vizitat mănăstirea, biserica. Pentru Victor era ceva obișnuit, ca și pentru mine de altfel, dacă nu aș fi petrecut copilăria aici. În fiecare loc vizitat, prin cap îmi treceau rapid o sumedenie de episoade din scurtă mea copilărie petrecută între pietrele de la Butuceni. Apoi am coborît în sat pe drumul central, spre un magazin că să mîncăm ceva. Vizitasem tot ce aveam în plan și ne îndreptasem spre sfîrșitul satului ca să ne întoarcem în oraș. Am observat pe rîu în podeț nouă. Desigur, noi turiști curioși am dorit să mergem să vedem ce e. Am ajuns, am văzut. Dar asta nu a fost tot. Pe celălalt mal, erau cîteva corturi. Ochi noștri de copii neastîmpărați, vroiau să vadă mai de aproape cine este acolo.

  Pe mal erau prietenii noștri din Călărași. Ei ne-au spus că ziua următoare se va desfășura Campionatul Republicii Moldova la turism montan. (Eu de foarte mult timp doream să particip la o competiție de turism). Am sunat urgen în oraș și am rugat pe cineva să ne trimită geanta cu de toate pentru cățărat în sat și am căutat încă două persoane pentru a forma o echipă completă. Acele două persoane au fost Diana Bobeică și Sofia Plantos.

A doua zi dimineața ele au venit în locul competiției și noi am discutat tactica de participare. Trebuia să urcăm stînca, apoi să o traversăm și la final să coborîm stînca. Unul dintre noi trebuia să fie accidentatul, iar cineva să transporte. Eu nu mai participasem la turism montan de doi ani. Din această cauză aveam foarte mari emoții și nu eram încrezut că voi putea urca stînca. Din echipă am urcat al treilea. Cînd am ajuns la jumate au început să mă atace gîndurile că e periculos. Dar urcasem, pînă la momentul cînd deasupra mea văzusem că este blocaj și trebuia cumva să înconjor. Aici mă luase frica, vroiam să cobor înapoi. Am stat puțin să îmi revin și să prind curaj. După care am urcat. Traversul a fost foarte ușor. La coborîre, ar fi fost o etapă ușoară pentru mine, dacă nu eram să fiu eu persoana care coborîse accidentatul în spinare. Cînd Victor mi-a spus coboară și ține-te de stîncă. Cum să mă țin, dacă eu sunt în picioare pe stîncă. Urmăream cu ochii cum funia se întindea. Cu ochii cît cepele coboram încet. Credeam că acuș cad. Aici e important să fii încrezut în coechipieri. De fapt doar asta îmi rămase să fac. Cu ajutorul lor am ajuns jos.

  Fiind o echipă neplanificată: venisem doi seară, apoi căutase încă doi participanți. E amuzant, fiindcă de obicei noi așa participăm, fără a planifica o participare. Și cu această dispoziție noi ne-am clasat pe locul 2. O performanță formidabilă pentru noi și probabil o dezamăgire pentru echipele care se pregătiseră de competiție. Personal, eu am primit satisfacție maximă, fiindcă în ultima perioadă aveam funcția de organizator. Dar acum, am avut ocazia să lupt cu emoțiile de participant, ceea ce pentru mine este foarte important.