Principală » 2013 Martie 8 » Gînduri alb-negre
   |
 E vacanță... Sunt în sat... Acasă... De mult nu am fost. Nu țin minte cînd am fost ultima oară. Multe s-au schimbat în sat, mai bine spus mulți au părăsit satul. Abia de mai vezi vreun bătrîn sezînd pe o piatră sau rezemîndu-se de gard. E pustiu... Afară e primăvară... Totul ar trebui să învie. Totuși e pustiu. Singur ma duc în grădină, singur vin din grădină și așa de vreo 20 ori. Nici o schimbare, totul e la fel.... Aud pe cineva.... A-a-a nu... E radioul vecinilor. Încă o încercare. Totuși speranța moare ultima. Nimeni... E monoton, păsările de abia scot cîte un sunet. Ajung acasă. Lanțul e pus în poartă. Îl scot... Intru.... În mijlocul ogrăzii o remorcă, alături cîteva crengi uscate. Cîndva în locul acesta era garajul, unde tata ținea motocicleta, iar bunelul usca vara fructe. Ograda mi se pare foarte mică. Pornesc în grabă dupa casă să îl strig pe Marcel (prietenul meu cel mai bun din copilărie). E la Criuleni. Mă întorc abătut în mijlocul ogrăzii. Cîinele rupe tăcerea. Mă privește, se joacă cu mine. Încearcă să îmi ridice dispoziția. Cred că o să-i intru în voie. Doar sunt acasă! Mult timp a trecut de atunci. Eu am crescut, m-am înălțat, sunt mai pasiv, ochii nu mai privesc ca atunci. Totuși briza de vînt jucăușa îmi umple sufletul de fericire. Intru repede în casă. Auuuu.... Mă lovesc cu capul de ușag. Am uitat că am crescut. Mă sui pe lejancă. Mă întind să dorm puțin. Nu încap...Offfff... Pun picioarele pe sobă. Nu e chiar comod. Important că sunt acasă. Strigă cineva la poarta de la deal. Repede mă încalț. Offf. Șlapii mă strîng.... Desculță alerg pînă la poartă (e primăvara se poate). E poștărița... A adus factura pe lumină. Mă întorc în casă. Mă uit pe perete... Clopoțelul. Broderia confecționată de mine in clasa a patra. Cadou pentru școală. Fericit.... Sar sus.... Auuuu.... Iar.... Tavanul e prea jos.... Adică nu, eu m-am înălțat. Auuuu capul. Cutremure puternice. Se întunecă repede. Tata încă nu e acasă. A spus că vine mai tîrziu. Fac focul... Am emoții... De ce? Ultima oară cînd am făcut focul nu s-a încălzit de loc. Atunci tata mi-a dat în obraz. Dacă acum se întîmplă la fel... Eu am crescut. Dar așa și nu pot face focul. Au trecut 30 de minute. Se încălzește. Ce bine... Am scăpat. Upsss.... S-a stins lumina. La fel, ca acum 10 ani. Ora 20.00, în sat este stinsă lumin. Atunci oamenii aprindeau lumînări. Mă uit pe fereastră. La cineva arde lumina. Nu am înțeles... Aaaaa... Clar.. becul s-a ars. Mîine o să-l schimb. În colțul stîng al camerei este televizorul. Da televizorul cela alb-negru "Horizont", ce arată doar Moldova1. Uraaa...povestea de seară. Vreau să privesc. E ora 21.00... Povestea s-a terminat. Să mă culc acum? Nu. Aprind lumînarea. Deschid o carte de lectură... Mă regăsesc în unul dintre personaje. Privesc în sus, în întuneric. Încerc să prezic sfîrșitul.... Citesc mai departe... E tîrziu.... Ar trebui să mă culc... Nu pot.. Mă năvălesc amintirile. Îmi curg involuntar cîteva lacrimi. Încerc să le opresc. Nu imi e cu putință. Ies afară. Vîntul usucă urmele lacrimilor. Îmi îngheață obrajii. Încerc să număr stelelele, ca și atunci. Mă dau bătut. Intru în casă. Degetele sunt înghețate. Stau lîngă sobă. Mă încălzesc. Deja e ora 2 noaptea. Trag plapuma. Încerc să adorm. Nu pot. Mă gîndesc la ceva plăcut. Nici un rezultat. Mă așez la masă. Privesc flacăra lumînării. Încerc să îmi citesc destinul. Mă gîndesc la ceea ce am făcut rău, îmi aduc aminte de ei, el, ea, de toți. Nu țin minte cum îi cheamă pe toți. Chipurile plutesc în fața ochilor. Sunt oamenii din sat care au trecut în veșnicie. Degrabă îi voi vedea și eu. Mă îngrozesc. Mă tem de moarte. Doamne iartă greșalele noastre/Precum și noi iertăm greșiților mei. Lumînarea e pe sfîrșite. Mă tem de întuneric, de moarte, de tot. Încep să mă cutremur. Afară zorii înghit întunericul. Noaptea se spulberă. Nu m-am simțit singur. Probabil cineva mă asculta. Poate bunelul din cealaltă lume. Acum iar e dimineața. Toți se trezesc? Ar trebui.... Dar nu, satul piere. Eu nu mă pot împotrivi. Mă duc iar în grădină, cu speranța de a întîlni pe cineva în drum. Spereanța moare ultima...Nimeni... A murit... A murit... A murit... |
|
Vizualizări: 424 |
Adăugat de: @aGolovei
|
| Total comentarii : 0 | |
